“Dumitru Paina sau nostalgia perenităţiiâ€�
Dumitru Paina, la 50 de ani câţi împlineşte acum, ni se înfăţişează ca un sculptor al maturităţii, care şi–a câştigat în timp acea limpezime a formei, acea coerenţă interioară a lumii sale de forme şi semne care–l defineşte şi–l distinge totodată de alţi confraţi de breaslă.
ÃŽnainte de a–şi începe studiile academice la Cluj, a parcurs o necesară ucenicie printre experimentaţi cioplitori in piatră, fapt ce i–a dezlegat multe din tainele evantaiului de materii dure din care sunt făcuţi munţii. După absolvirea studiilor superioare de artă sistemul de repartiţii din acei ani îi ghidează parcursul vieţii într–un mare combinat de prelucrarea lemnului ajungând să înţeleagă şi valenţele acestui nobil material drag sculptorilor. Din dorinţa sa constantă de a stăpâni cu maximă siguranţă tot arsenalul de mijloace şi materiale, cu care poate opera un artist al formei, asimilează pas cu pas si subtilităţile tehnicilor de turnare în bronz.
Toate acestea îi asigură o anume uşurinţă în a–şi ciopli sau modela formele, în a le finaliza eliminând din şirul de etape ale traseului de la idée la forma riscurilor rateurilor şi accidentelor păguboase, într–un cuvânt fluidizând procesul de creaţie, accesul la cea mai bună cale de relaţionare a temei cu materia formei.
Structural Dumitru Paina, fapt sesizabil încă la lucrările figurative de tinereţe, manifestă o aplecare naturală spre esenţializare spre epurarea volumului de accidente ce ar putea împinge forma spre anecdotic sau literaturizare ieftină. Este adeptul înnăscut al lecţiei brâncuşiene asupra formei.
ÃŽn sculptura lui Paina putem decela câteva teme mari, câteva motive care–şi trăiesc avatarurile metamorfozându–şi chipurile printr–un şir de “reîncarnăriâ€�, de treceri dintr–un material în altul, oferind percepţiei valenţe plastice noi. Aceste motive: cuplul, germinaţia, fructul, pomul, corola, familia şi altele conţin, implicit şi o simbolistică a numărului 2. “Cuplulâ€�, în mod special, prin natura sa presupune dualitatea, dialectica vie a principiilor masculin şi feminin. Aceasta îşi exercită puterea de sugestie printr–o anume tensiune interioară rezultată din modul de relaţionare formală a modulilor pereche. Polarizarea formală oferă percepţie, potenţialitatea desfăşurării spaţio–temporale a unei dinamici a contrariilor, un fel de expresie a celor două sufluri vitale yang şi yin înspre o virtulă stare de graţie.
Descifrăm aici o legătură subînţeleasă cu tema maternităţii în care cele două forme ce compun lucrarea, relaţia devine încărcată de căldură şi tandreţe radiind în jur parcă aura unui câmp afectiv.
Este exprimată idea de iubire maternă uzând doar valenţele plastice ale formei. Autonomia limbajului a fost şi ramâne unul din punctele de fugă ale perspectivei din care priveşte Paina menirea sculpturii.
Numărul 2 e conţinut în forma mare a “Genezeiâ€�(piatră, lemn, bronz) compusă din două jumătăţi discoidale alăturate, una dintr–o piatră veche de moară, mâncată de vreme (componenta minerală) iar cealaltă din lemn (componenta organică a ansamblului). Aici dualitatea exprimată sub semnul ideii de rotire perpetuă, câştigă conotaţii cosmice încorporând alături de cele 3 dimensiuni spaţiale şi pe cea de a patra, a temporalităţii.
Cele două semi–discuri sunt unite de cercul de bronz din mijloc unde ne putem imagina înfiptă osia verticală, un prezumtiv axis mundi, ce–i asigură virtualitatea dinamicii dintr–un punct zenital.
ÃŽn acest mod artistul operând cu elementele fundamentale, piatra (mineralul), lemnul (elementul viu, organic), metalul topit (exponent al focului), toate acestea subânţelegându–le pe celelalte două, apa si aerul, reuşeşte, la modul lapidar şi simbolic, să exprime idea de geneză cosmică. Orizontalitatea văzută a ansamblului presupune, implicit, relaţia cu verticalitatea nevazută dar prezentă a axei.
Ideea de triadă transpare din “Catedralaâ€� de marmură albă, compusă din 3 elemente ascesionale, un fel de forme–palme ridicate spre cer în căuşul cărora se circumscrie virtual un spaţiu globular, ce poate găzdui energia pură a unei entităţi celeste.
Un pas mai departe pe linia evoluţiei implicării numărului în economia operei îl constituie lucrările din lemn “Germinaţieâ€� şi “Familieâ€�. ÃŽn aceasta din urmă cifra 3 însemnând o anume cantitate , devine triadă.
Numărul 3 exprimă o anume calitate cu trimiteri la “Sfânta familieâ€� ca arhetip al celulei fundamentale, acreditată de moarla creştină a unei comunităţi ce trăieşte guvernată de armonia modelului sacru.
Aici e conţinută verticalitatea cifrei 1, dualitatea cuplului, tandreţea proiectoare a maternităţii şi rodnicia lui coincidentia appoitorum.
Sub semnul lui quadrifaria, al numărului 4, este structurată “Golgotaâ€� (lemn, fier), o lucrare de mari dimensiuni a cărei alcătuire pune împreună, într–un ansamblu unic crucea Jertfei Supreme flancată de celelalte două cruci ale tâlharilor. Forma mare rezultată devine un fel de fereastră ce transpare spre o nouă zare. Odată cu venirea lui Iisus începe o nouă numărătoare a anilor, un timp nou, iar odată cu jertfa si învierea Sa se configurează un nou univers existenţial aflat sub semnul “legii celei noiâ€� şi al harului. Momentul Golgotei concentrează mesaje fundamentale pentru umanitate. Atitudinile opuse ale celor doi tâlhari faţă de Iisus prefigurează, prin consecinţele lor, modele emblematice de conduită si repercursiuni pentru întreaga umanitate prezenta şi viitoare. Tot aşa cum încredinţările reciproce făcute de Iisus în ultimele sale clipe de viaţă trupească “Femeie iată fiul tăuâ€� (Ioan 19,26). Apoi a zis ucenicului : Iată mama ta (Ioan 19,27) care consacră pentru totdeauna rolul incomensurabil al Maicii Domnului în viaţa spirituală a omenirii dar si “Prescuraâ€� din bronz, pecetluită de “Pecetarâ€� ( lemn) în cele 4 colţuri cu însemnele sacralităţii cristice include numărul 4 într–un câmp de semnificaţii cu “bătaie lungăâ€�. Numărul 5 îl întâlnim în “Corolaâ€� mare din marmură, în care bănuim prezenţa simbolică a pentagramei pitagorice, iar numărul 6 în “Corolaâ€� din bronz. Aceste două ansambluri care le compun, pe orizontala solului, subliniază atât idea unei legături organice cu glia cât şi deschiderea largă spre receptarea energiilor unui principiu fertilizant aparţinând spaţiului celest. Găsim aici conţinute implicit atât sugestia de gravitate în jurul unui centru cât şi cea de ciclitate cosmică şi de “corola de minuni a lumiiâ€�. Modulii petale, ce înconjoară discul capitelului central sunt un fel de forme blânde ce îndeamnă la atingere şi mângâiere şi au volume ce trimit când spre convexităţile pâinii coapte, când spre un spaţiu colinar mioritic sau spre configuraţia unui sanctuar din vremi străvechi.
Poate aceste corole ar putea fi transpuse la dimensiuni mari, în spaţii libere, devenind semne încărcate de sens, vizibile de la mari înălţimi şi căpătând statut de land art şi poate chiar spaţiu de joc pentru copii.
Contrastele de tratare a suprafeţelor volumelor, care alcătuiesc lucrările lui Paina, sporesc plasticitatea acestora încărcându–le cu benefice tensiuni ce le fac să palpite, dându–le ceva din pulsaţia viului, a organicului. Sculptorul pune alături prin cioplire volume unghiulare, cristaline, perfect şlefuite lângă volumele moi, magnatice, iar suprafeţele netede se mărginesc cu zonele aspre cu urme de daltă.
ÃŽn altă parte volumele aerodinamice, şlefuite impecabil parcă de deplasarea cu viteze colosale prin spaţii siderale, poartă urmele haşurilor direcţionate divers, dar atent dozate, ale tăieturii flexului. ÃŽn ansamblu formele plăsmuirilor artistului conţin în proporţii bine cumpănite alternanţele gol–plin, neted–aspru, curb–unghiular, cristalin–organic, concav–convex, Toate constituindu–se în mijloace potenţatoare de expresie plastică.
Dumitru Paina este adeptul unei sculpturi robuste viguroase dar care conţine totodată gingăşie şi tandreţe, asprime virilă şi unduiri de volume blânde. Este totodată susţinătorul ideii de perenitate, de permanenţă ce se îngână cu eternitatea. O dovedesc atât modul cum abordează limbajul sculpturii cât şi durabilitatea materialelor cu care operează : marmura, granitul, stejarul, bronzul. ÃŽntr–o lume a culturii clipei Dumitru Paina îşi trăieşte tenace şi cu încăpăţânare tăcută nostalgia perenităţii.

Onisim Colta, text catalog,expozitie personala, Arad,2004,