“Mă obsedează miracolul vieţiiâ€�
Sculptorul Dumitru Paina , absolvent al Institutului de Arte Plastice “Ion Andreescuâ€� din Cluj-Napoca, promoţia 1982, specializarea sculptură-restaurare, în prezent lector la Facultatea de Arte Vizuale, Oradea, a avut până în present nenumărate participări expoziţionale, de la expoziţii de grup şi colective, la expoziţii personale, lucrări monumentale, precum şi ansambluri sculpturale.
-D-le profesor, ce dascăli din şcoala clujeană au contribuit la formarea dvs. artistică?
-Mai mult decât profesorii, m-au influenţat sculptorii clujeni cu care am venit în contact: Ilarion Voinea, Eugen Gocan şi Mircea Spătaru. Cu Ilarion Voinea am rămas prieten până astăzi, căci el m-a ajutat foarte mult şi ca om. De altfel, şi el este actualmente profesor la Facultatea de Arte Vizuale din Oradea.
-Horia Medeleanu afirma în “Culoare şi formăâ€�: “Dumitru Paina s-a manifestat mult timp contradictoriu, pendulând între un figurativism tradiţional şi un decorativism elegantâ€�. Consideraţi că v-ati găsit un stil propriu şi, dacă ar fi să vă definiţi, cum aţi face-o ?
-Fiecare artist, în demersul său creator, porneşte cu un anumit bagaj de cunoştinţe. ÃŽn general sculptorii au o perioadă mai lungă în travaliul acesta, al descoperirii sinelui artistic. Se pare că aceasta se întâmplă în jurul vârstei de 40 de ani.Şi eu cred că în această perioadă am făcut mai multe experimente, iar tema care a ajuns să fie pentru mine o adevărată obsesie, este cea a creaţiei, a miracolului vieţii. Cât despre decorativism, eu i-aş spune mai sugestiv, esenţializare, semne, simboluri ale actului creator, ale trecerii noastre prin lume.
- Ca şi lector universitar, cum lucraţi cu studenţii? Le impuneţi maniera dvs., sau îi încurajaţi în a-şi descoperi căi proprii de exprimare?
-Desigur că, respectând în linii mari programa, ei au un spaţiu suficient de larg de exprimare liberă. ÃŽnsă în formarea lor, trebuie să treacă obligatoriu prin mai multe etape: o etapă de studiu, în care e necesar să îşi însuşească anatomia şi raporturile părţilor corpului omenesc, pentru a reuşi să facă un personaj, un monument, un bust. La fel, trebuie să studieze raporturile ideale între plin şi gol, între concav şi convex, verticală şi orizontală, pentru a putea să pună în spaţiu o formă care să reziste şi care să exprime ceva pentru semeni.
-Cu ce fel de materiale vă place să lucraţi mai mult? Piatră, marmoră, lemn, sticlă, bronz?
-Sculptura presupune două operaţii importante. Ea se face prin îndepărtare de material, adică prin cioplire sau prin adăugare de material, deci prin modelare. Prin urmare, eu cred că un artist nu este complet, dacă nu operează cu ambele procedee. ÃŽn formarea mea artistică am avut norocul să lucrez şi în pietrărie, astfel încât piatra şi marmora nu prea mai au secrete pentru mine.Am experimentat de asemenea turnarea în neferoase, prin metoda â€�cerii pierduteâ€�, astfel că atunci când am apucat să am atelierul meu şi turnătoria mea, bronzul nu a mai avut pentru mine nici un secret.ÃŽn ceea ce priveşte lemnul, am avut şansa să lucrez şi într-o fabrică de mobilă, unde am învăţat procedeele şi tehnicile de prelucrare a lemnului şi intarsiei, ajungând să le predau şi altora.Aşa am ajuns să profesez la Grupul Şcolar Forestier, unde am crescut elevi care pe urmă au îmbrăţişat cariera artistică.
-Ce vă ispiteşte mai mult? Sculptura de interior sau lucrările monumentale?
-ÃŽn creaţia artistică apar lucrări care se pretează mai bine la interior, lucrări care se susţin unele pe altele într-o armonie subtilă şi lucrări de factură monumentală care, se pretează la lucrări de for public, de transpunere la o alta scară.
-Până în 1989 aţi întâmpinat probleme atunci când aţi tratat unele subiecte mai delicate, ca, de ex., anumiţi eroi ai neamului românesc?
-Chiar lucrarea mea de absolvire era un proiect de monument al ţăranului iobag, o sugestie la răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan, căci în 1984 se împlineau 200 de ani de la acele evenimente. Bineînţeles, în acei ani ideea de răscoală era total neavenită, aşa că proiectul de monument nu s-a putut finaliza. Cu regret însă constat că trece şi 2004 şi amintirea răscoalei şi a jertfei iobagilor nu mai spune nimănui nimic. ÃŽmi amintesc, totuşi, un episod în care o mireasă, ieşind din biserică, de la cununie, s-a dus şi a pus buchetul de mireasă la monumentul eroilor, unde erau înmormântaţi, desigur, şi tineri necăsătoriţi. Gestul tinerei femei m-a impresionat adânc şi poate că n-ar strica să fie repetat din când în când de către miresele românilor.
-Ce ne puteţi spune despre activitatea dvs. de restaurator??
-Am început încă din facultate când, în colaborare cu muzeul de istorie al Transilvaniei, am reconstituit un MILIARIUM roman. Am continuat cu ansamblul sculptural “Alma Materâ€� de pe frontonul liceului “Moise Nicoarăâ€� din Arad, cu statuile de pe faţada primăriei din Oradea. La Alba Iulia am lucrat împreună cu un colectiv de sculptori, restaurând la poarta întâia a cetăţii, statuia lui Marte şi stema imperială. Cu acest prilej am primit “Diploma de onoare a Uniunii restauratorilor de monumente istorice din Româniaâ€�.
-Ce proiecte de viitor aveţi?
-Visez să trăiesc acele zile în care autorităţile competente să le ofere posibilitatea la câţi mai mult artişti pentru a se putea afirma prin realizarea unor lucrări de for public şi ansambluri monumentale închinate jerfei înaintaşilor. Iar proiectele odată demarate să ajungă să fie şi finalizate. (vezi cazul “Monumentului Marii Uniriâ€�) -Vă mulţumesc!

Vasile Sărăndan, Adevărul, 3 nov. 2004, Arad